O Bucovină-și plânge munții
la Putna sus în mănăstire,
când iar coboară-n slujbe sfinții
și candela ca moștenire.

Se-mbracă munții-n sărbătoare
când clopote răsună iar,
și domul sfânt lucește-n soare
ca o cetate în altar.

Când turlele încep să cânte
în dansul clopotelor sfinte,
atunci coboară de pe munte
credința toată în morminte.

Prin văi răsună iar tălăngi
când oile pășesc la vale,
și florile dansează-n crengi
când vântul trece și le-ndoaie.

Parfumul munților adie
din cetina de brad cea verde,
și-mbracă iar a lui câmpie
ca o mireasă când o vede.

Sunt mănăstiri ce-n lacrimi plâng
pe Stefan care-și doarme somnul,
și îngerii în vis i-aprind
o lumânare de la Domnul.

Și candela de sus coboară
ca o icoană pe mormânt,
când arde lumânarea-n ceară
cu mirul sfânt în legământ.

Se lasă noaptea-n mănăstire
când steaua ei o luminează,
și-atunci la toți ne dă de știre,
că Stefan voadă ne veghează.