dacă se zdruncinau norii la temelie
și ciubărul de sub scoc spumega
râdeam cu dinții strânși
de prea mult aer cu mireasmă de nuc înverzit
atât era de proaspăt totul

desigur eram copil
vinovată de a crește înăuntru
în visele celorlalți
nu deschideam nicicând ușa soarelui
încât ei dormeau fără griji
cu o parte din mine ca o aripă sub puișorii pernelor

au trecut zile ca noaptea și nopți boreale
fagurii din stupină s-au uscat
din mâna Maicii Domnului nu mai picură nectar
pe buzele mele
când se adună norii e mereu frig

lipesc palma de peretele orb
mă rog să plouă mai puțin
să am un colț cald de pâine neagră

dacă adorm
vorbesc cu mine însămi
în somnul meu nu mai visează niciun copil