când conturul trupului tău devenit vers
îmi crescuse chihlimbar într-un gând
l-am decupat subțire înalt cu umerii ușor aplecați
trecut prin aerul unei nopți mâzgălite de placida patronare a lunii
și nu am pus punct la capătul lui
pentru că acolo ai zâmbit ți-ai deschis ochii două virgule de la care
versul meu promitea un început de poem
cu marea vălurită a părului tău lovind plaja aurie a frunții
cu inimi săpând în tandem un șanț în jurul lor o ruptură de restul lumii
cât ovalul clipei ce strigă din gâtul clepsidrei căzând
dar apoi ochii închid ghilimelele și nu știi
ce simplu câștigi și pierzi același timp pe care îl crezi al tău
și curgi prin el ca printr-un filtru în care lași
același fir de nisip același grăunte de lumină adunat din toate clepsidrele vieții
atât de limpede îți pare stropul de cer întins pe cutele frunții celuilalt
iar el stă să picure când clipești
când încă nu ai aflat că mereu cade și atunci
singur în strigăt
versul tău arde până la punct.