Mănânc supă la plic dintr-un bol de cristal și mă gândesc cum în el ar fi mai potrivit să stea niște trufe,
Niște bomboane franțuzești de ciocolată cu mentă, sau orice altceva.
Și tu-mi spui cât de mult ți-ar plăcea să ajungi odată să poți spune că sunt iubita ta.
Nu înțeleg de ce ai vrea să se întâmple una ca asta,
Dar am mai văzut de-a lungul timpului și alți oameni nebuni.
Îmi beau cafeaua dintr-o cană cu însemnele unui festival de film celebru
Și mă gândesc că e bine să ai o prietenă bisexuală cu care să mai poți face dragoste din când în când,
Atunci când trec lunile peste tine și le numeri doar după zvâcnirile din ce în ce mai rare din interior,
Iar cel pe care ai vrea să îl poți numi iubitul tău a uitat să mai treacă, chiar și preț de-un abandon, prin tine.
Stau cu fața spre curtea interioară, mă visez într-un alt oraș, dar în aceeași țară
Și mă gândesc că și câinii sunt mai buni prieteni în țigănie,
La fel cum hainele, întinse pe culme, la uscat, își împreunează parcă mânecile
Și copiii, oh, doamne, copiii aleargă, cu toții, la același semn.
Noi stăm cu părul despletit,
Cu sufletul despletit,
Cu destinul despletit,
Cu pielea arsă de soare, în bătaia razelor.
Cât trebuie să fii de nebun să mă vrei, când mie îmi zboară gândul cu viteza cu care-mi zboară trupul și nu invers.
Și mă gândesc cât de bine e să ai un bol de cristal pe care să nu vrei să-l vinzi
Fiindcă n-ai mai avea din ce să-ți mănânci supa la plic.