îmi amintesc de fiecare dată când teiul din parc
își scutură cuvântul
parcă sunt acasă, printre dealuri și Pădurea Gailor,
mi-e teamă și foame de tot ce nu am avut

m-agăț de petalele de mac rătăcite în vara târzie
și-ncep să număr câte stoluri de nori au ajuns
în alte țări decât cele calde
amintirea îmi dă un răspuns vag, incert
iar fluturii bat sacadat același ritm pe dinăuntru


cred că iubesc, dar mă mișc din ce în ce mai greu
în unele zile îmi crește inima cât să ajungă sus
prind câte un gând de mânecă și-l scutur bine de tot
apoi cad ostenită pe treptele casei părintești

n-a mai crescut de mult o floare care să parfumeze nopțile
mă simt departe de ce mi-a fost aproape
niciodată n-am să pot face un pas înapoi
într-o zi de iarnă când căutam chipul bunicii
în poze vechi din anii '50


unii vor spune mereu că lumea și viața se rotesc
ca orice sfârșit abia început
e ca o beție adolescentină
când în jurul tău cresc liane
când mai crezi că e puțin
și te-ai stins