să mă înalț câte puțin
până la cuibul unei păsări negre
uitată de Dumnezeu
părul meu lung tot mai sărat și aspru
să o învăluie ca în leagănul unui copac uscat
să o hrănesc din ochii mei de nucă verde
din lacrimă de fericire
să crească
cu aripile în cruce
cu ciocul zăvorât
până când va fi mai mare decât soarele din pupile
și singura ușă deschisă precum cerul senin
cu acces interzis pentru mine
se va închide totuși