Stau pe trepte,
în coridor,
cu țigările
și cafeaua
alături,
cu genunchii
în dreptul
pieptului,
lipiți unul
de altul,
ca niște
apărători.
Stau și
(mă) scriu.
Din timp
în timp,
închid
ochii
și îmi masez
pleoapele,
imaginându-mi
tot felul de
situații extreme
și-atunci,
globii
oculari
încep
să scârțâie
ca o poartă
ce se deschide
în nicăieri.
Stau
în curent,
cu geamul
și ușa deschise,
într-o mână
c-un pix
ce m-arată
cu degetul,
în cealaltă
cu un blocnotes
care,
pe zi ce trece,
îmi împrumută,
una câte una,
trăsăturile feței.
Stau
în curent,
la răscrucea
dintre
mine și
umbra mea,
sub soarele
lui cuptor;
stau
și îmi multiplic,
prietene,
chipul
la nesfârșit:
când pe albul
foilor de hârtie,
când pe câmpul
palid și rece de pixeli,
tot eu
dincoace -
Neo,
tot eu
dincolo -
agentul Smith,
și creier,
și inimă,
și umbră,
și trup,
într-un
război
continuu
când
cu mine însumi,
când
cu ceilalți,
ca atunci,
în anii
adolescenței,
când
jucam șah
singur cu
mine, uneori
cu negrele,
alteori
cu albele,
cel mai adesea,
însă,
cu amândouă
în același
timp.


02.07.2013;
08:08