o femeie în colțul culoarului la capătul fără ferestre
tânără ca pasărea fără cuib și bătrână ca păianjenul fără casă
mă privește cu ochi de lapte covăsit în care a curs cerneală

respiră de parcă ar înota de ore în șir doar în cerc
degetele îi tremură pe gâtul lung de madonă
de balerină la final de spectacol
capul îi cade într-o parte ca bobocul prea greu pe tulpină

ea a plâns cel puțin un gram mai mult decât mine
atât cât era necesar ca lacrimile
s-o uite în plata domnului

privind-o numai simt că rup o trestie la marginea unui lac uscat
scot batista cu lumânare cu tot și-mi șterg ultimul strop sărat
de fericire