îți pui căștile
de parcă ceva ar putea înăbuși greața
toate atingerile lasă semne -
albii marțiene secate

între vertebre ca între pietre de moară
timpul se preface în pulbere
se lipește pe tălpi de retină
sărutul contaminează

ura infinitezimală în doze transparente
te-ar putea trezi
anticorpii ar împleti cruste de iubire acolo

firele căștilor s-ar muta în pământul de împrumut al orhideei
tu te-ai așeza în genunchi și mi-ai săruta vârfurile degetelor
cu acel sentiment că îți scapă ceva
substanța de contrast intrând în capilare

ești un stent în aorta fiecărei întâmplări
retragerea ar însemna o complicitate cu neantul
din pumnul încleștat al zilei
se răstoarnă lucruri
le așezi pe marte
într-un lego din care dumnezeu a înghițit ultima piesă