ai încercat vreodată să nu mai privești oamenii
să te plimbi între ei ca printre niște obstacole
să nu le mai privești fețele sau mai rău
ochii
ca și cum privirea lor ar fi contagioasă
de o boală letala subită
să nu îți pese de caraghiosul societății și boiala umană
câteodată nu mai sunt curios
și lipsa aceasta mă liniștește
risipim atenție zilnic pe nimicuri
urmăresc o furnică grăbită
care se urcă pe picior acum
și e mai interesant să o privesc
decât măști fără rost
care se hrănesc din nepăsarea idioată civilizată și distantă
astfel mă simt cel mai iubit dintre pământeni
de mine
cel mai egoist și mai orgolios om
care a existat vreodată față de măștile înconjurătoare
să nu privești în ochi e ca și cum te-ai respinge
ca și cum ai fi un alienat, unicul supraviețuitor de pe pământ
și amintiri șterse de oameni încă te mai chinuie
oameni pe care ca un dumnezeu i-ai pedepsit și i-ai ucis
măcar o zi pe săptămâna o să fug de ceilalți
de ochii lor
ca și cum ar fi ziua de odihnă
ziua în care fug de lume
ziua de post în care mă hrănesc doar cu mine