Ploaia măruntă de vară,
Imaginea din zare neclară,
Și paginile parfumate din carte,
Mă duc cu gandul.. departe!

Nici leagănul nu se mai mișcă,
Chipul mi-e oglindit în ceașcă,
Ochii-mi sunt mici și pielea uscată
Inima-mi bate mai încet ca altă-dată.

Doamne, topește-mă încet pe nisipul fierbinte
De dragoste mai vreau să-mi aduc aminte!
De ea și de parfumul trandafirilor,
De dor și de lanțu-amăgirilor.

Să mă faci una cu soarele dar și cu marea,
Să unești iubirea cu trădarea,
Să aprindem focul într-o inimă de gheață,
Unei statui de ceară să dai viață,

Și glas unei păsări de noapte
Și putere de cuvânt unei fapte.
Toate să ne spună și nouă..
De ce în multe suflete mai mereu plouă?

De ce multe sentimente nu se-arată?
De ce multe nu ni se iarta?
Să ne spună noaptea câte vorbe dulci a auzit,
Dar și câte certuri, reproșuri și relații a-nghițit.

Păsările să ne spună secrete,
Faptele să învingă regrete,
Să ne salveze de la tristețe toate,
Să fim fericiți până și dincolo de moarte!