e atâta liniște în mine de-mi aud clipocitul sângelui
în care mi se scaldă toți adormiții neamului
din când în când, ei mi se-așază pe mal și-mi cântă un cântec de leagăn
un fel de „taci cu mama, las’ că trece”
eu le povestesc despre fricile mele
cum nicio spaimă nu-mi seamănă una cu cealaltă
și dau din cap cum că știu
în zori, le aranjez costumele negre, îi sărut prelung pe frunte și le spun că mi-e dor
știți, eu sunt casa voastră
în stânga, la intrare, sângele meu, în dreapta, apă de ploaie, vedere la cer
eu mai plec uneori la târg să cumpăr flori și cireșe pentru toartele cănilor
și-atunci îmi place să vă văd în poartă, în rând, gătiți
cum îmi faceți cu mâna până la capătul uliței
din când în când, mă întorc și îmi flutur și eu brațele în aer
sunt din nou copil
am cozi împletite, picioare împleticite și-un pumn de zarzăre
cu fiece zi vă simt mai aproape
zâmbesc și aștept
în mine o voce sfioasă:
„un pahar cu apă, maică, un pahar cu apă”
m-aud spunând:
mi-e sete