E ruptă limba mea: felii, fâșii, bucăți,
Pulsează vena ei cu mii de entități
Înghesuite cer să nască alte limbi
Și Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o schimbi?”

Balastul adunat e zi de zi mai greu,
Cuvinte noi se nasc din gură de ateu,
Comoara din adânc se-afundă sub gunoi,
Treziți-vă români în ceasul de apoi!

Am izolat profetul – icoana lui Hașdeu,
Am tras perdeaua nopții cu Iorga-n empireu,
Ne-am renegat și Jderii, uitând de Sadoveanu,
Ion s-a spânzurat, s-a răscolit Rebreanu!

Estetic în istorii – un veac de Lovinescu,
Ne-a cucerit doar patul în noaptea lui Petrescu,
„Poemele luminii” filosofând cu Blaga,
Dar universul nostru își va pierde vlaga!

Ne vindecă în glasuri același Eminescu,
Emoții se trezesc în noi cu Minulescu,
Copiii noștri, azi, de Creangă au uitat
Și pentru unii, încă, nu s-a născut Pillat!

Corbul nici nu este pomenit în școli,
Coșbuc și Goga mor acoperiți de boli,
Arghezi-i răstignit, durerea-i fără leac:
„Doamne, iartă-i, căci ei nu mai știu ce fac!”

Se întinează limba primită-n dar din rai,
Lumina în tipare coboară și de n-ai...
Păcălim cuvinte, le pierdem la barbut,
Române, de ai suflet, vreau limba să-mi aud!