Am vrea noi timpul să-l oprim, să mai repetăm un an,
Însă marea nu cunoaște loc de-al său să n-aibă val
Și-ntre trestiile de zahăr, vrea-vom noi să alergăm,
Însă vântul nu cunoaște să ne-nvețe să zburăm.

Și pe Soare se nasc pete și pe pâine – mucegai,
Însă Îngerul ce cade se întoarce tot în rai
Și chiar norii ce despică bolta cerului în două
Înmuia-vor iar pământul, se vor trece iar în rouă.

Nici mareea și nici Luna nu-și cunosc al lor destin,
Însă omul își cunoaște al său suflet mic, meschin
În zadar luăm în seamă valuri, valuri ce petrec
În bătaia lor doar pietre, care-n pulbere se trec

Să lăsăm în pace rana timpul s-o tămăduiască
Și durerea grea din suflet în trecut s-o prăbușească,
Când în pragul nostru cade tina vremurilor grele
Tu te spală de păcate și păzește-te de rele.

Nu vă temeți, tot ce moare, reapare dintre scrum,
Căci popasul este moartea în al vieții veșnic drum
Și din praful nou de stele se vor naște noi făclii,
Ce-or străluce-n întuneric cu lumină-n veșnicii.