Pe cărarea unde-am fost
ploilor un adăpost,
într-o zi fără poveste
calul s-a jurat că este
împrejurul unui crin:
numai zăbovea puțin
de lectura verde-a frunzei,
prețioasă șeaua mânzei,
prin coclaurul cu tei-
dincolo de anii mei.

În poiană, prinse-n spot,
leneveau fără de cot
pietre, gânduri, ierburi, vii,
glasuri strânse-n cochilii
amintindu-și, veche, starea
de a pecetlui cu sarea
luminițelor din muguri
dulceața ultimilor struguri.

Eu în grabă l-am chemat.
-Calule, ce-ai întrebat:
cum ții, floare, tu, mirosul?
-Cum sub carnea ta stă osul.