astăzi sunt din nou un copil părăsit
zilele în șir indian cloțăie nefiresc în urechile mele
m-au lăsat toți mă lasă așa cu gânduri stătute
cu dorințe nefirești cu slăbiciuni îndesate bine în toți porii pielii

stai întins pe canapea de la un capăt de lume la celălalt
eu privesc prin crăpătura ușii viața asta ca un azil de copii
lăsați bătuți nemâncați
dar uite toamna își schimbă îmbrăcămintea e multă culoare și agitație
mă gândesc că nu am noroc ori că ursitoarele m-au blestemat pentru păcate mai vechi
și sorb din cafea cum pământul soarbe ploile
ți-aș vorbi despre ce știu dar nu mă întreba despre dragoste
n-am să mă explic nicidecum în fața ta pentru că nu pot
îmi lipsesc cuvintele ori minciuni care ar trebui să fie perfecte
aș putea spune dragostea e exercițiu bun pentru imaginație
dar aș minții pentru că e mai mult vorba de boală aici

stai întins așa morocănos de la un capăt de lume la celălalt
ar trebui să gândești cât de nesemnificativ este
să tot stai și să aștepți
poate cad din cer iarăși stele
poate cândva lumea întreagă e la picioarele tale
poate cândva te vei stinge singur ca o lumânare
pe un mormânt de amintiri