O nouă stea a răsărit
pe cerul negru și-nghețat;
eu, cu un telescop îmbătrânit,
o urmăresc neîncetat.

Din mii de ani lumină depărtare
acea pitică albă mă salută,
printr-o explozie de novă care moare
tot înghițindu-și steaua sa de lângă.

Poate că-n acel loc de lumină inundat,
zeci de planete ard necunoscute;
două copile pe-un satelit îndepărtat
își plâng durerea mamei lor pierdute.

Poate că în nucleul stelei explodate,
particule necunoscute de știință,
cu miliardele sunt aruncate
de legi ce le aduc din neființă.

Aș vrea să fiu acum acolo-n depărtare,
să simt cu pielea mea umană,
în cosmosul ce-n față chiar acuma îmi apare,
căldura mărilor metane.

Mă simt însă legat de acest pământ
ca un telurian ce aripi n-are;
încarcerat într-un mormânt
cu lanțuri grele de picioare.