de rochia ei cu fluturi erau prinși acei ochi
cu ei zbura căci aripile omului nu pot zbura atât de sus
ca într-un imn desăvârșit călcâiul scânteia poteca
nu vă mirați de ce nu mă întrebați cam cum
există o vreme pentru toate
când dormi și corpul plutește
asemenea unei planete surogat în burta mamei
te agiți până amețești
viața în subteran e ca o stare lichidă
când forma mea ia forma rochiei tale
te trezești într-o bună zi absent pe lumea asta
fără vise nu ai ce căuta în țara ta
treci granița găsești o bucată de palimpsest
pe care îți scrii un nume la întâmplare
nu știi cine ești nimeni nu te învață
pentru că nimeni nu știe
iei rochia cu fluturi o scuturi
moliile sar din ea le omori le pui la uscat
le înghiți apoi devii un fluture
în final poți zbura cu aripi
dar nu mai departe de lustră