fiecare bărbat își păstrează amanta
în inima lui sau în sertarul său
așa are garanția că își poate mângâia
zilele triste sau pline de speranță

o șuviță din părul tău negru
încă o păstrez
în buzunarul hanoracului mov
înfășurată cu roz și zâmbet larg
de preoteasă
e ca și cum aș fi luat o buclă de timp
pentru ne uitarea noastră

pe de altă parte îmi agăț
de gâtul alb al curcubeielor
brațele mele ca în spatele unui fulg
pe care le fâlfâi până când
cineva îmi va spune
că nu pot zbura

în memoria îngustă a șemineului
o mănușă albă
își caută o mână s-o poarte
nici măcar nu e disperarea
e doar dor
și o bucurie mare
ca atunci când
singura picătură de rouă
de pe un cer azuriu
mi-ar fi căzut pe ploape

pentru mine
acest loc îndepărtat
strălucește ca o bijuterie de Ophir
iar tu
pe unul din versurile mele te îneci
într-un ochi care
nu a mai plâns de un secol