Partitură de plecare

Ninsoarea s-a pornit fără tăgadă,
Poșeta crengilor e plină,
Asfaltul e îndrăgostit de zăpadă,
Ca Maria Antoaneta de ghilotină.

Sufletul mi-e crestat de o lamă rece,
Anotimpul este prea zelos,
Dar frigul simțit când a ales să plece,
Ar face și un frigider gelos.

Privesc fulgii, mă întreb de ce pică,
De ce aleg pământul, când au cerul,
Un fizician ar vrea să-mi zică:
,, Principiul gravității îi trage-n jos, severul!”.

Aș vrea să văd gravitația cum abdică,
Să trăiesc un miraculos pasaj,
Să văd fulgii cum se ridică,
Și-mi duc la cer al meu mesaj.

Să întreb de acest vlăstar,
Pe care plecarea ei l-a îmbolnăvit,
De crește iar și iar?
De ce-n sufletul meu a răsărit?

Când mă gândesc la zilele bune,
Îmi vine un sentiment frust,
Să te pun cum iarna pune,
Lumina zilei, pe patul lui Procust.

Să-ți lăcrimeze sângele vinovat,
De cruda ta plecare,
Eu am sperat fără de rezultat,
Acum, speră și tu-n coagulare.