Uneori stau și mă gândesc,
Cum oare pot să prețuiesc
Și să conserv în vis etern
Frumosul cerului patern...

Acolo sus, privind mereu
Observ cum timpul trece greu,
Și miile de stele calde
Stau strajă, zorii să le scalde.

Și le vedem, dar ele nu-s.
S-au stins ușor acolo sus,
Iară când noi nu le zăream
Ele erau dar nu știam.

Pentru că de la noi la zare
E-o cale lungă, foarte mare,
Iar timpul scaldă în uitare
Tot ce-a trăit...orice suflare!

Și ne-ntrebăm de multe ori
De ce dispar toate în zori?
De ce se sting de dimineață?
De ce se pierd ușor în ceață?

Și de ce noaptea, la apus,
Când soarele ușor s-a dus,
Ele renasc din întuneric
Mereu acel superb generic!

Și-n jocul lor cel sclipitor
Se-adună-ntr-un bogat decor
Ce fascineaz-orice ființă,
Ne dă iubire si credință!

În lumea lor cu unde reci
Ele se nasc si pier pe veci,
Iar noi rămânem în apus
Cu trupul jos, dar gândul sus.

Și nasc în noi mii de idei,
Mii de răspunsuri, mii de chei,
Sute de pagini și de gânduri,
Și muze ce inspiră rânduri!!!