Prin iarnă trec încet, ca printr-o ceață,
sunt azi păstorul oii desuete,
ce mi-ar șopti-n ureche pe-ndelete
că vine noaptea nopții și mă-nhață.

Sunt, dintr-o casă-ntreagă, un perete
zidit pe bocet lin din altă viață,
pe râu în jos, de care se agață
caii cei verzi ai viselor concrete.

Mi-e dor cumplit să urc la o cabană,
să fii și tu și nicio cale-ntoarsă,
să ningă cu o grabă ardeleană,

cu fulgi cât oul peste piatra arsă
și,-nconjurați de alb ca de o blană,
să nu mai știm când zorile să varsă...