ești fericit, azi
vei naște un ou în care vei avea suficient timp și spațiu
să te odihnești:
tu și păcatele tale, tu și ghearele tale,
tu și oul tău pe care-l vei naște cât să te încapă

(ea așteaptă o confirmare că înc-o iubești,
că vă leagă aceeași singurătate pe care o creșteți împreună,
e un spațiu care se hrănește din ceea ce reușești să uiți,
stă într-un colț al camerei
și se miră că memoria ta reușește să dilate fiecare lucru
pe care-l atinge)

liniștea care se aude
are crăpături în pereți,
prin ele, fantele de lumină îți taie riduri pe față,
ți le excită,
nicicând nu s-a văzut pe chipul tău o asemenea frenezie
a disperării,
te uiți cum aerul coboară direct din perfuzii,
gâlgâie, te sufocă și îți fisurează plămânii
cât să poți scuipa cu tot atâta lehamite
peste cei care nu au aflat că încă ești viu

umbrele de peste zi nu pot fi șterse,
venele lor persistă-n retină și pulsează în așteptarea lamei de ras,
în această cameră
e un miros greu, de om căruia i-a putrezit mersul,
dincolo, dumnezeu își linge picioarele,
e singurul fel prin care-și mai poate șterge păcatele

(o tot aștepți,
iar ea crede că numai astfel ești fericit,
așteptarea e cea care îți dă o utilitate,
e cea care te hrănește, zi de zi,
e cea cu care-ți tapetezi pereții tăi din oul pe care te străduiești să-l naști
și-n care, într-un târziu, te vei retrage atât de perfect)

în spațiul acela,
strigi că încă nu au fost găsite soluții
pentru cel care s-a hotărât
să nu fie altfel decât o umbră a aceluia care
nu este,
memoria ta dilată fiecare lucru pe care-l atinge,
tot cauți o altă dimineață
care să te invadeze și pe care s-o uiți
imediat