A urcat pe trepte neliniștea
înfrigurare a minții,
a rămas în urmă așteptarea
cu fructe pe ramuri.

Dintr-o năzuință cu fruntea pe cer
unde din voință armă își face
îmblânzitoare de inimi.

În afară totu-i în tot
tipărind verbele în munții gândului.

Aripi dezlipește de pe umerii goi
crezând că așa o să zboare
îngerul său păzitor.

Cu trupul dintru-nceput refăcut
de sufletul primit
prin fereastra de abur
cu ochii de sticlă,

el
n-are nicio vină,
doar cuvinte-mi spune
și multe le uit

până le scriu.