Pentru pasărea cu aripile frânte
norii se ridică și coboară,
nu mai înțelege ce rost are
cerul.

Când întâmplarea nimerește la țintă
cineva-i spune să nu se sperie
și femeia cu ochii de smoală
bâjbâie prin întuneric.

Chiar și abisul
are o punte pe deasupra
pe care o trece de fiecare dată
cu cerul pe umeri de curcubeu.

Sculptat în stâncă te zidești
coloană înaltă
prin care urcă strămoșii.

Anotimpul cel mai friguros din trup
te cheamă să aprinzi focul
apoi te cuibărești
în casa sufletului
până nu mai respiri,
până nu mai respir
și mă înalț.