Izvorâtă sub piscul muntelui alb
o văd ca pe un zbor
spre marea cu limba înghețată în valuri
la gura fluviului mort.

Ne vor întâmpina marinarii
cu nopțile lor de singurătate
prin care visele se plimbă-n orașe
cu femei pe străzi.

Numai teama bântuie casa
în clipele acelea străjuite de îngeri
pe care gândul o trimite pe ape
fără ca vântul să știe.

Mâna mea cu pielea-n flacări,
sângele-l prelinge-n lacrimă,
ține loc de durere,
când nimeni nu mai plânge.

lumina din depărtări se-ntoarce,
mările sărută țărmul
cu bucuria strângerii în brațe.