în fiecare zi când auzeam ceva
despre înmormântarea nesăbuitei lumi
pășeam pe tulpini grase
pipăind aerul cu frunze răsucite
de parcă nu m-ai fi cunoscut, mamă
și laptele ar fi ajuns la îngeri odată
cu primăvara
_clipa venea scârțiind cum o căruță goală
sub care fremăta pământul
plin de clei de parcă între noi
ar fi apărut ceva straniu și stingheritor
hai, spune, de ce plângi
_nu știam ce să-mi spun și alergam
după o muscă mare de iarnă
scăpată dintr-un șir neted
și lucitor cum o soartă schimbătoare
prin învelișu-i crăpat de același timp
_pe marginea tuturor gropilor râdeau
inimile satului ademenindu-mă
să mă întind acolo
cum bărbatul oprit în gesturi domoale
privind în urmă la ceata ostenită
atârna un soare brațului de lemn
al unei mori de ulei arse
între casă și hambar