ciulinii sunt oameni goi, rămași fără suflet,
cresc doar la câmpie și au rădăcinile până pe lumea cealaltă

ar fi putut crește până la cer, dar au murit cândva
din prea multă dragoste

au ales să fie veșnic singuri și triști
și de aceea au sângele amar și vânăt

când suferă, spinii le cresc direct din inimă

atunci își urlă durerea-n cele patru zări
laolaltă cu toate viforurile câmpiei,
de-atâta zbucium, nimeni nu le mai înțelege limba

rareori ciulinii zâmbesc,
atunci când fluturii dansează
și li se așează obosiți pe retină,
amețiți de piruete și soare

ciulinii zâmbesc trist și îi îmbrățișează cu toate petalele,
îi mângâie și-i alintă, în dorul tuturor viselor

fluturii se abandonează lor,
într-un pas de deux ,
fără teamă și fără regrete

și-atunci ciulinii închid ochii,
visând aceeași fantezie,
se scutură-n zori ca de cel din urmă păcat

când se trezesc,
fluturii plâng de-atâta iubire,
își ard aripile zădărnicite de dor,
încearcă mereu să revină la aceeași lumină

fără să știe,
ciulinul le rămâne agățat direct de inimă