din tabloul fără ramă
își face loc pentru plimbări o pisică neagră
știi că nu-mi plac îl sperie pe Adi dar azi e duminică
și-mi cresc părul să-mi readuc puterea aia magică de care
nimeni nu știe

îmi spune Eliza
sunt neagră și am tot să mă leg jur împrejur
de oamenii-păsări
uite cum îmi întorc ochii număr drumurile trenului
dar calea ferată vine din mine și
toate culorile se pierd unde începe
același tablou fără ramă

oamenii din casa asta n-au înțeles încă
Eliza își coase haină să iasă din dormitorul mic al lor
nici măcar copiii nu mai privesc peretele roz
și-s mai singură decât am fost toată viața mea
în cei trei sute patruzeci de ani de moarte
din camera asta

toate ieșirile se deschid odată cu luna
de fiecare dată cobor în stradă
să văd locuri și urme pentru mâine
dar lumea asta-i ca o piață în care
toate-s bune și nimic nu-i bun
îți vând dimineți care nu costă nimic din
ce-ți dorești cu adevărat

Eliza, îmi vorbește pisica,
tabloul în care stai nu-ți este casă pentru ochi

învăț să mă nasc dar ridurile îmi zic că-s prea
adânci pentru uter

femeile-și doresc copii, Eliza,
nu pisici nu oameni nu singurătăți


(poem la două mâini, cu Maricica Frumosu)