un vis pe timp de noapte
plutea în derivă pe o apă din cioburi
mărunte și pământii să fi fost un anotimp
al mâțișorilor în cădere să fi fost scrâșnetul
ierbii care trecea prin urechile aerului să coase
ziua cu noaptea pe la tivuri visul
era din meandre
era un vis rătăcit
nu avea stele
nu avea lună
nu avea pământ
nu avea pe nimeni
nu știu cum de mă aflam în el
pluteam în apele trupului cu toate vasele
pe canale de cioburi roșii
tot peisajul încremenise
luna printre brațe
se proptea pe suprafața mai neagră
decât noaptea decât
visul
nu era al meu
se rezema de creierul meu
era greu venea cu o teamă și
nu voia să se lumineze
clămpănea ca un stor izbit de peretele
unei amenințări cu fața mea către mine
intram în el ieșeam din el
mă împrumuta cu tărășeniile lui
alergam spre mine visul în urma mea gâfâind
își lăsa pieile una câte una de șarpe
voia neapărat să mă schimbe
să fiu eu visul lui
să nu mai pot ieși
din noapte
din apă
din lună
din visul cu mine

(25 feb. 2014)