îmi pare rău că nu pot munci mai mult
că nu pot aduce aur de la fier vechi
că nu pot strânge toate semafoarele pe verde într-un buchet
pe care să ți-l dăruiesc acum
când pielea face cale întoarsă timpului și ne injectează
dureri în amintiri

dimineață de dimineață
monștri de nedescris vin să îți ia tensiunea la sanchi
apoi te lasă să plutești prin salon
ca o cosmonaută indecisă
dacă sa ieși sau să te pierzi în navă

știu
mă iubești încă din neoliticul oaselor mele
în timp ce neonul stricat răscolește întunericul protejat de pleoape
tu mă iubești din adâncul pernelor
pe mine cel care traversează magherul
alături de sute de oameni crezând că nici un gând nu mă poate
repera

aceeași noapte ca și ieri dimineață
privesc holul lung
câte o asistentă apare și dispare brusc
ca într-un film din care lipsesc cadre
dar asta nu mă neliniștește ci faptul că
șoaptele fără perfuzii devin urlete (vezi
zidurile groase)
și faptul că mâine
o să urc iar scările spitalului
la fel și poimâine
tot așa până mă voi trezi că urc pe o scară într-un cireș
dintr-o livadă împânzită de cai ce se scutură ușor
de ploaie sau de lacrimi