Cu vâsle-n pumnii uriași,
Cu bărbi până la brâu, vâslași
Cu pieptul lat și dur ca scutul
Și cu privirea cum e cnutul,
Se-ntorc în marele fiord
Tăiat în gheață, sus, în nord...

Se-ntorc de peste mări turbate
Cu valuri negre-nvolburate,
Ei vin din zări necunoscute
Umblând pe drumuri neștiute,
Cu spada-n dinți, cu lancea-n mână,
Ca o năprasnică furtună.

Ei nu vor aur sau fecioare,
Nu vor sipeturi cu odoare,
Stăpâna lor, acolo-n nord,
Pe malul recelui fiord,
Se stinge ca un fum în vânt,
Ca lumânarea pe mormânt...

Doar vraciul lor, bătrân ca veacul,
A spus șoptit: departe-i leacul...
Într-o grădină-n care Luna
Este și muza și stăpâna,
E-un fruct ca sângele pe nea,
Ca un brocart, rotundă stea!

Și-acum bărboșii urși din nord,
Prin ceața recelui fiord,
Aduc în sipet de santal
Și cu intarsii de narval,
Leacul cerut de-un vraci bătrân,
Uscat ca vreascul de alun.

Bătrânul clatină din plete,
Rostește vorbe pe-ndelete
Și simte inima cum bate,
Ca-n tinerețile uitate.
Zdrobește-n dinți rotunda stea
Și printre buze-i dă să bea
Rostind ușor: iubita mea!