Cuvântul să-l despic cu sabia aș vrea,
S-arunc cu el în părți, ca ciocli să-l mănânce
Și pasul să mi-l port pe-acolo pe-unde-aevea
Nimic să nu arate că el se poate frânge.

De mult speram ca-n viață să ajung
Să simt că gândul meu cu inima se-mpacă,
Dar iată că-n viață mă duc mereu la fund,
Iar gura mea-i din ce în ce mai seacă.

Sunt clipe când misterul își face-n jurul meu
Acel culcuș gingaș de somn și viață bună,
Iar eu, uitat de toți, chiar și de Dumnezeu
Mă-ntorc în gândul meu la flinta cea străbună.

În chiot de haiduc s-apuc prin codrii,
Să simtă chiar și frunza că s-a trezit românul
Și să despic morminte, să vadă și străbunii
Ce seminție-a semănat cuvântul.

Dar inima-mi se-nchide și pleoapele fac loc
La albe flori de rouă ce cad udând pământul,
Cuvintele stau triste și pasul stă pe loc;
Doar gândul zboară plin,cum zburdă numai vântul.

Mai stau cuvinte-uitate în știve de hârtie
Și peste dealuri,poate, se mai găsesc haiduci
Ce pun puterea strânsă în cupe de-omenie
Și-o beau ca vinul aspru ce-i strâns de la butuci.