Era o noapte din copilărie...
Se auzea doar vântul în câmpie
Printre salcâmi cum se înfășura.
Din alba lună omul mă privea.

- Copile trist cu părul ars de soare
De ce îți ții privirea-n aplecare?
Fă primul pas pe drumul vieții tale,
S-aduni în suflet tot ce vezi în cale,

Când îți va fi sortită împlinirea
Și alchimistul tău va fi iubirea
Să îi ridici altare de verbină
În verde-nvolburare de grădină!

Întins acum pe iarba opalină
Și mângâiat de-a stelelor lumină
Privesc spre vechiul meu prieten selenar,
Rătăcitor pe-un bărăgan stelar.

- Ca Robinson, răzbind cu greu prin valuri,
Am poposit pe-aceste verzi limanuri
Și pun aici genunchiul în pământ!
Omul din lună mă privește blând.