Mai mult decât oamenii imprevizibili,
am ajuns să-i urăsc pe cei previzibili;
păsările, sunetele, mirosurile, culorile,
mă-ntreabă: De ce?
întrebările, curiozitățile, faptele,
raspunsurile mi le aduce;

a fost odată,
o zi așa de caldă,
când deodată,
ploaia mă scăldă;
și mi-a vorbit și am amuțit,
mi-a rostit și am tot povestit,
am înțeles ce-am întâlnit,
am văzut ce-am greșit,
am auzit ce-a pitit,
și am mai și mirosit,
ce nu mi-a fost rostit;
la început am rămas uimit,
împietrit am fugit de infinit,
ca să înteleg că sunt dezamagit;
eu nu sunt neprihănit,
eu nu sunt curat,
eu nu sunt nepătat
și nu sunt imaculat,
dar când o parte mi s-a scăldat,
sufletul aproape mi s-a alinat;

cel previzibil îți este,
poate, un prieten de poveste,
dar când o fi și el nu este,
căzut în abisul minciunii – triste
sunt lacrimile irosite;
pe de altă parte,
imprevizibilul nu-i din carte
și cănd o fi ceva aparte
și cazi în groapă – deoparte,
te vei bucura că el nu este departe;

și pururea fericirea
mă va ghida, îndruma,
către un abis infinit,
cu-n iz neprihănit;

Rămai cu bine,
căci voi fi mereu cu tine!
Rămâi cu bine,
căci te voi urma ca un câine!