Nu vreau și nu pot ascunde,
ce plutește în întuneric în unde,
de lapte, alunecând pe frunze,
ca un sărut, arde pe buze –

sub un castel de nisip,
noi doi ne-am întâlnit;
sub o ună în căutare,
noi doi cu o albă sărutare;
în ziua celor două infinituri...
curgând, ele deveneau arginturi;
de pe-o cracă am alunecat în groapă
și cazând așa ușor, am închis o pleoapă;
tot așa cum am căzut,
o caldă lumină te-am văzut,
din adâncul inimii, așa de bine...
sunt acolo, dar mereu lângă tine;
colții diavolului în inima mea,
spuma mării și privirea de prunc,
tu dansând în lumea ta...
nu te opri... iubește-mă adânc!

Visez la floarea, visez la roua
răsăritului tainic îmbibat
într-o apă cu nisip uscat,
dar stau și cad ca neaua;
căzând lângă mine, o aratare
cu o voce albă, fermecătoare,
se transformă într-o pildă,
doar ca să-mi răspundă -
„Pune-ți temerile-n cui!
De ce nu-mi spui?
Ai vrea să-mi răspunzi.
De ce te ascunzi?”