Nu pot să te privesc ridicându-te-n aer
precum ecoul din hăul imens,
mâinile mele se ridică spre cer
și fac semne cu câte un deget pe rând
până se împietresc.
Soarele scoate un ochi printre nori
și lăcrimează câteva picături de ploaie
pe obrazul supt al câmpiei.


Sărbătoarea înălțării curge în sus,
eroii necunoscuți se mișcă sub pământ
își dau încă odată suflul în rădăcini,
un fulger despică arcul orizontului,
femeile se-nchină din pragul casei
și intră să prăznuiască după amiaza.
Bărbații binecuvintează vinul plimbându-l pe cerul gurii,
cuvintele capătă har
și se învârt în cercuri de lumină.

Seara cade peste toți ca un poem
rostit în tăcere.