Nu-mi amintesc ultima dimineață în care m-am trezit fericit,
dar mi le amintesc pe toate celelalte în care,
de sub geamul meu,
oamenii începeau să se înece cu păsări de apă
și soarele era o cană aurită oferită înecatului.

Pentru fericire nu-ți trebuie multe:
plantezi un pom, ridici o casă, faci un copil,
apoi aștepți fluierând din toate încheieturile
până vine fericirea să-ți spună aforistic
că le-ai făcut pe toate
pe dos.

Despre fericire n-ar trebui să vorbească oricine, oricum,
despre fericire poate vorbi doar zborul pe loc, atunci când se povestește pe el,
despre fericire nu se tace, nu se amințește, nu se plânge, nu se râde,
la fericire nu se visează,
la fericire se poate numai și numai renunța.

Se alungă păsările din ochi,
se adună rufele din piept,
se fac bagajele cu oameni,
ca un lasou de ninsoare, se aruncă sufletul după un tren,
nu se privește nici înapoi, nici înainte,
se renunță.

Și abia atunci.