I.
Inima mea e o fântână în care apele limpezi se ridică dacă plouă,
amestecate cu glod.
Luna dinăuntru crește și se micșorează încontinuu.
Ea rupe pâinea ei pentru mine, eu împart cu ea apa mea.
Cu cât duc mai multe vise în spate, cu atât ea strălucește mai tare.


II.
De prea multe umbre, mi s-a umbrit drumul
și m-am ascuns în trunchiul unui copac bătrân. Mâine îl vor tăia.
Cuțitul însângerat e pe pământ, acoperit cu țărână.
Mă simt ca un om care nu a avut umbră niciodată, fie soare, fie lună.



III.
Chiar înainte de răsărit când visele bat puternic la poarta conștiinței,
o orhidee cenușie crește sub pleoapele mele.
Un fluture de noapte adormit pe zaharnița albă.
Dar dacă însăși luna nu este decât urma imprimată de o floare uscată
pe irisul unui ochi de copil?



IV.
Dacă îndrăznești să dai colțul casei unui poet din Veneția
se va deschide o poartă neagră către podul cu vechituri.
Acolo luna se învârte pe un disc de patefon.
Mereu aceeași melodie, peste ape și orezării, dincolo de stăvilare sau oceane,
dincolo de migrațiile păsărilor albe în orice anotimp.