Se așază carele pe drumul cerului
unul mai mare, altul mai mic.
Noaptea-i sprâncenată ca o femeie, țigancă
se joacă cu nervii ei ruginiți la glezne
carnea se-nfioară de atâta așteptare.

Scrisu’ –mi curge ca o smoală fierbinte.

Atingerile nasc sentimente oarbe
e o cădere în simțuri a cuvintelor șoptite
se scutură de înțeles pe paturi de mărgăritar.

Femeia se-nchide în priviri și surâde.

În mine cresc alte deprinderi, trandafiri cu miros de fragi,
vorbe care mă strigă de teamă.
În suflet nu se mai vindecă rana,
femeia care a plecat nu mai vine.

Cântecul păsării mi se pare sinistru.

Descopăr alte arcuri sărind peste rând,
boarea ei rămasă în capcanele minții,
de fosfor se aprindea din loc în loc
mori cu fluturi de trup macină sămânța.