Cândva, totul se crea la limita infarctului,
cu inima bătând de parc-ar fi vrut să învie sunetele din moarte,
celulele îmi erau conectate la ritmuri de sfere,
se-ntipăreau într-un cod pe care-l deslușeam dincolo de cuvinte.

Acum, e-atâta liniște, de parcă totul s-ar fi îngropat în adâncuri de somn.
Mă trezesc rămas fără cântec, parcă într-o lume ostilă.
Se deschid, în continuare, ceruri, dar numai pentru cei ce-or să vadă potopul
și ancora anchilozată a lumii, împotmolită, parcă, în patimi.

De te-aș mai auzi o dată, soare al meu,
bătând darabana cu raze de foc peste pământul văduvit de speranță,
aș rupe iar din mine așchii de dor,
să aprind focul sacru în care tresaltă cântecul.

M-aș roti ca o limbă de ceas în (h)ora iubirilor,
n-ar mai fi durată, doar fiorul ce trece prin carne, până la întipărirea în moarte,
când vine cântecul pe care-l aflăm prea târziu,
după atâtea risipiri, să ne pregătească pentru trecerea în sunete mai înalte, mai vii.