Îi pui pe umăr mai mult decât duce
omul acesta rupt de întâmplări
și-a prins degetele-n ușa timpului,
își retrage gândurile în lemn.

Îl arde pe cap coroana de argint,
privește în sus cum clopotele se sparg,
sunetele ondulând memoria.

Doar ochii rămân ca o flacără
care-i pâlpâie viață.

Lasă-l să-și scrie puterea pe oglinzi
cu fruntea pe hiacintul visării
punând arome tari în cuvinte,

și cântu-i un psalm de îmbărbătare.

Iar sub tălpi așază-i drumuri de piatră
până-i sângerează simțurile.

Se topește câte o lacrimă
pe osul poeziei.

El se roagă morții
să-l uite până o termină.