De aceea erau așa geloși canibalii din Penambumbe:
le oferiseși oglinzile ochilor tăi cerșetorilor din Glass Pier
să își facă mustățile în ele.
Pe-atunci, nu era niciun cor de voci ofticoase,
fiecare chakră avea un soare
din care izvora lumină cât pentru zece vieți.
Apoi, ne-am întâlnit între lumi,
după ce îmi trecusem speranțele în rezervă
și ignorasem mulțimile vide,
incapabile să-și aleagă un pion principal
să dea mat reginei umbrelor.
Mi-ai spus că mai e puțin și vei trece în altă constelație,
să am grijă de suflet,
spre-a nu-i risipi toate stelele
ca pe firimituri pentru vrăbii.
Vânturile cosmice vuiau ca niște scandări canibalice;
unui cerb rătăcit nu se știe cum pe acolo
îi sclipeau în coarne mistere.
Când ai trecut dincolo,
toate ceasurile deveniseră îngrijorate,
cerșetorii din Glass Pier își smulgeau, de ciudă, mustățile,
numai eu, rămas același, te iubeam ca întâiași oară
și te priveam în oglinzile celor zece vieți.