Cad lacrimi din înalt și zbuciumă salcâmii înfloriți,
Printre florile ude se invesc șoapte de-ndrăgostiti.
Se scurg și ele cu furtuna, inundă mii de alte vise,
Dar se ciocnesc în adierea serii de inimile-nchise.


Crengile-mbătranite își scârțâie în vânt durerea,
Doar o secundă au tăcut, dar cât durea tăcerea!
Precum destinul omenesc e astăzi și salcâmul:
A pătimit mii de dureri și plânge-acum bătrânul.


Își plânge tot amarul, își plânge-n zori uitarea,
Din venele-i ce erau verzi s-a risipit culoarea.
Singura alinare-i mai rămâne vara dogoritoare,
Și amorezii ce-i cereau umbra-i mângâietoare.


Acum toate-s amintire, doar un crâmpei de vis,
Dar totul în privirile trecute rămâne pururi scris:
Salcâmul azi rămâne un etern martor al iubirii,
O adiere parfumată de răcoare în calea fericirii.