Suflet mare, într-o zi de toamnă,
îi făcusem loc în pieptul meu, unde
e întuneric și cald tot timpul,
indiferent de anotimp.


De atunci, o aud noapte de noapte
cum ronțăie din visele mele,
ca dintr-o pungă cu chipsuri.


Din când în când, se oprește
s-asculte ce gânduri
îmi trec prin minte, apoi
își reia netulburată festinul.


Singurătatea mi-e martor:
zadarnic încerc să o smulg
din pieptul meu dureros,
ca pe un dinte de minte.


Ea nu poate fi scoasă din
interior la lumină
nici cu cleștele, nici cu
degetele însângerate.


Ea nu se vinde celor cu greutate
de câteva mii de karate,
nici cumpărată nu poate fi
cu jumătăți de adevăruri
de inimi arse pe jumătate.


Iar dacă încerci să o furi,
îți devorează pe dinăuntru
mâna de vie, pentru că ea
nu se lasă îmblânzită,
dresată ori adormită.


Ea nu poate fi decât ceea ce este.
Altfel, ea nu este deloc.
Suflet mare, într-o zi de toamnă,
îi făcusem în pieptul meu loc.



10.07.2014;
05:37