Mâna-mi mulge searbăd scrisul,
ca pe-o iască,
sau o pască;
unde stă zeul să-mi ducă, la păscut de păpădie,
mâna ce n-o să mai scrie?
...Știe singur, el, Abisul!...

De-mi aruncă zeul Zero, sus, tornadele pe creier,
nu mă-ntorc să-i spun să toarne
tone de cerneli ursuze,
scoase din găoace-n coarne.
Sau, de stau un veac lehuze,
literele mă îndeamnă,
nopți atee să-mi cutreier.
Tu, culoare, mă înseamnă,
cu mărirea dintr-o pană...!

...Ști-voi eu să-mi duc osânda cea dorită sau cea vană?
Nu cumva se pierde țâța între lapții scurși de pește,
nu cumva se tot prelinge ploaia-n lacrimile mâinii?
Haide carte, tu mă crește,
mă adapă, cu sudoarea slabă-a pâinii,
cu aroma cea pierdută a corăbiei lui Noe...
Și c-o frunză de aloe
culcă-mi palma cea buimacă
des-nudată doar oleacă!