adio dragă punte,
mă urc pe-un cal cu stea în frunte
și plec aici și acum
sub un cer înconjurat de drum;
zăpada invers vrea să cadă
să se-așeze misterioasă
în umbra nopții deasă,
între timp mă uit la tine
un sonet pierdut in altitudine
ce deschide lacăte de simțuri
adânc topite-n sâmburi;
foaie verde in afund
ce dormi mereu plângând
pe tine moșule te-aș întreba
despre mine și inima mea;
călator spre orizonturi
gândul plin de venturi
este alungat, îndepărtat
de ursitoare negre înzestrat,
în Cluj șade cuvântul
plumburiu ca adevărul
în mânie și iubire
scăldat de nemurire;
este floare șansei
înecată-n apa oazei
descoperită de scântei mărunte
ce stau singure-n morminte,
într-un univers dezamăgit
nimicul - un zero infinit
de vorbe, șoapte, sentimente
ascuțite, fine ca un dinte,
iar unde este Ceres
fericire-nemurire pe ales
un cerc închis in doi
ca un lotus și-un trifoi;
zero minute dulci și mute
zero cuvinte-n dungi și scurte,
adu-mi aminte de ce-am făcut
căci eu tocmai am tăcut