când îți iese un poem
îl injectezi sub piele
și te catapultezi în fericire
doar cu ce e pe tine...
îți smulgi inima o faci torță
ca viteazul acela Danko
chiar dacă nu te urmează nimeni
oamenii sar pârleazul
în catrenul nurliu
să vadă cine cu cine cum și de ce...
când îți iese un poem
te iubește hilda
iar îmbrățișările ei țin
moartea la distanță
și îți apără reputația de băiat cumsecade...
tu bagi de seamă
că mărgelele ochilor i-au căzut
că pantofiorii din plastic alb
nu mai au catarame
dar iei lucrurile așa cum sunt...
oamenii te primesc cu brațe deschise
ce mai scrii Maestre ce mai faci ce mai dregi
până dau cu ochii de hilda
atunci se-nvârt pe călcâie
și te lasă cu filozofia cotidiană
conform căreia viața dublă nu e
un subiect de discuție...

Gela Enea