... și ai crezut atunci că plecasem
cu frustrările unei păsări
ce-și pierduse unica aripă
poleită și nesățioasă în zbor
.... cu resentimentele pământului
uitat de mult în propria solitudine
de stropii ingrați de ploaie sau de grâu
... cu furia orbilor
geloși pe lumina multicoloră
a tuturor celor create și necreate
sau doar a surzilor
cu vocație de compozitori
incapabili sa-și vadă împlinită menirea
deloc asemenea lui Beethoven odată.
... cu trupul sfârtecat din androginul imperfect
plăsmuit doar în fantasmele mele
de evă modernă, total nepragmatică,
cu capul în norii pufoși și ireal de ireali
în veșnica lor preumblare
dintr-o poartă în alta de cer
....................................................

.... și ai mai crezut
că eu nu eram eu,
că tu nu erai tu,
că, de fapt, noi nu eram noi
că altcineva ne trăia
și pe noi nouă ne furase în taină
într-o oarecare zi
când la radio se anunța (totuși) vreme bună
deși, calendaristic vorbind, iarna nu plecase încă

.........................................................................

... și, tot crezând tu, am început și eu să... cred
... si eu credeam că
dincolo de frustrări, resentimente, ingratitudine
și... multe altele
se ascunde (bine camuflată, ce-i drept)
clipa cea de taină
reîntregitoare și salutară
a unui etern nou început
născut mereu zâmbind
cu fața către răsărit
plăsmuit, ca-ntr-un vis de copil,
din fagurele timpului celui nepătat
și mereu întors în amintire
condamnat la viață
și la bucurie
fără prihana zilei următoare
doar cu foșnetul
pădurii unduioase
în zvon de zefir
și neuitare de Dumnezeu