dacă ești prietenul meu mă vei crede întotdeauna pe cuvânt
vom mușca din aceeași portocală chiar dacă știm
că pietrele trec și apa rămâne
chiar dacă eu citesc Heidegger și Kierkegaard și nu-mi plac Noica sau Þuțea
chiar dacă îi prețuiesc pe Slavici și pe Sadoveanu și încă mă îngrozește Picasso
chiar dacă plâng fără cuvinte încet de tot și vreau uneori
să mai jucăm un țintar cu boabe de fasole până se lasă noaptea
și mă vei crede când îți voi vorbi despre pădurea neagră
de vise prea înalte și despre catacombele furnicilor războinice

în clipa asta stăm față-n față la masa tăcerii
și măsurăm timpul necesar luminii să fugă de la unul la celălalt
zâmbim amândoi la fel oricât ne doare
fiindcă lacrima ne-ar despărți definitiv precum sabia dintre Tristan și Isolda
ca pe toți oamenii care nu au trădat nici din iubire

~~~~~~~~~~~
* Notă: Cel mai mare paradox al literaturii e că folosește drept materie primă pentru obiectul artistic limbajul verbal. Poezia e și ea o chestiune de gust, nu de discuție. Cât despre "mesajul" acestei poezii, el este unul pacifist și platonic, chiar utopic, chiar dacă nu prea e la modă.(31 august 2014)